marți, 16 ianuarie 2018

Viorel Marineasa despre Afganii



Viorel Marineasa a scris despre Afganii în revista Orizont. Mulţumesc!

Revista Orizont, nr.11, 2017

Afgani au fost, afgani sunt încă

Viorel MARINEASA

Citind Afganii, cartea-document a lui Alexandru Vakulovski, mi-am amintit de ceva asemănător. În anul 2000 lucram cu o echipă (șef de proiect - Daniel Vighi) la numărul 2 al publicației Ariergarda, având ca portal „Gustul lozincii”. Acolo a publicat Otilia Hedeșan un text absolut halucinant, Afganistan. Dincolo de lozincă. Plecată, în 23 iulie 1993, cu un grup de studenți în Basarabia pe urmele echipei regale a lui Dimitrie Gusti din anii treizeci, ea nu uită sfatul profesorului Mihai Pop: „să înregistrezi cu vreunul din ai noștri care a fost în Afganistan!” Și ocazia se ivește, polițistul Victor Belîi din Cornova se oferă să povestească despre experiența sa afgană. Și avea ce, mai ales că fusese gardă de corp a unui general sovietic.

Mare noroc, căci, constată Otilia, bătrânii, cei ce serviseră România, aveau chef de vorbă, iar cei tineri, de-acum net majoritari, care au fost în slujba „marii Uniuni” își țineau fălcile încleștate în virtutea obligației de a păstra secretul militar. Belîi e o excepție, iar autobiografia pe care și-o dezvăluie sub tabloul din care veghează Lenin e îmbâcsită de poncifele propagandei oficiale: „acest duh…, această intenție de a ieși învingători”; „noi, totuși, nu degeaba am fost acolo”; „pasul pe care îl facem era chibzuit și spus și noi numai trebuia să îndeplinim ceea ce ni s-a spus”; „noi făceam al nostru serviciu internaționalist”; „cineva trebuia să lupte și acolo”. Sigur că își mai dă în petec: „acești ostași care au dus acolo armata… tot timpul se recunosc dintre alții… la noi, la toți îi stricată psihica… dacă mă enervez… eu nu mă pot reține ca să nu pălesc… noi ne facem ca un fel de animal”. Nu lipsește nici succesiunea de orori petrecute pe acel front neconvențional. Așa că Otilia Hedeșan se poate întreba dacă nu a avut de-a face cu „un killer de trei lulele sau doar (cu) partea cea mai expusă a unei plăgi adânci a lumii sovietice”.

Să revin la volumul lui Alexandru Vakulovski. Cei 11 interlocutori îi sunt consăteni, din Antonești, Republica Moldova, iar mărturiile lor acoperă întreaga perioadă a „intervenției” sovietice în Afganistan (1979-1989). Interviurile, luate în vara lui 2001, se fixează pe un set de întrebări: cum decurgea pregătirea militară (ucebka)?; dacă erau umiliți recruții (dedovșina); exitau conflicte între etnii/ naționalități?; relațiile cu băștinașii; prezența ziariștilor pe front; drogurile; regimul fotogafiilor și al scrisorilor acasă; activitatea KGB-ului; contrabanda; dezertările; ce fel de război a fost?; și-au bă- gat americanii coada acolo?; îți pare bine/ rău că ai luptat acolo?; a influențat războiul viața de după?; întâmplări… Bineînțeles că există devieri de la interogațiile-standard atunci când cursul conversației permite așa ceva. Senzația dominantă e că autorul încearcă să stoarcă tot ce se poate de la afgani, numai că aceștia nu se prea lasă.

Ce-i oprește? Jurământul depus, teama de urmări, reticența în a-și resuscita amintiri împovărătoare. Numeroase propoziții rămân suspendate, oamenii ezită să-și ducă istoriile până la capăt. În ciuda acestui fapt, cartea este vie; vie și cumplită în același timp, încărcată cu „expresivități de război” rostite de unii care au văzut moartea cu ochii: regimentul nostru era între munți ca o conservă; buhnește trotilul, apoi zboară bârhaiele; un calmâc fuma strașnic kaseakuri (jointuri), anașa (hașiș) de i se usca creierul și osul de la ceafă; Mișa Mîșkin avea un pumn cât fundul de la strachină; cei mari păhăreau, iar noi cu automatele ne ucideam unul pe altul; dacă nu era dedovșina (umilirea), nu era așa acătării; nu mai scriam acasă, să nu stricăm inima la părinți; ne făceau injecții ca la vacă cu un pistolet: poc! poc!

Volumul se încheie cu un excelent eseu-sinteză al autorului - „O călătorie retrospectivă în Afganistan și în utopia sovietică”. Copilăria lui Alexandru Vakulovski s-a consumat sub semnul minciunii comuniste, al fake-ului propagandei. Lenin era bunicul multiplu al tuturor copiilor Uniunii, mărețul imperiu al dreptății înconjurat de dușmani neputincioși. Așa și cu soldatul sovietic, căruia i se atribuia rolul de „civilizator și eliberator”, ceea ce era „o metaforă proastă”. De aici se poate trece la o paralelă cu lumea literară.

Optzeciștii din România nu mai dădeau niciun credit „marilor teme” ce erau pe placul Partidului, pe când colegii lor de generație din Basarabia, prizonieri ai unui „al treilea ochi”, ochiul bolnav, vedeau măreție acolo unde se instalase precaritatea. Starea s-a perpetuat și după căderea sistemului, nevoia de idoli și de monumental în Republica Moldova a dus la înlocuirea (sau la coexistența) lui Lenin cu Eminescu și cu Ștefan cel Mare. Drastic, Al. V. vede în noul stat moldovenesc „o rămășiță… a întregului care a fost Uniunea Sovietică… aceeași mentalitate, birocrație comunistă”; „chiar și după ce U.R.S.S. nu mai există, teroarea lui plutește în aer în fostele republici ale acestui statmonstru”.
Posfața lui Al. V. a fost scrisă în anul 2001, odată cu terminarea ultimului interviu. Derularea evenimentelor în zilele noastre nu face altceva decât să-i dea o amară dreptate.


duminică, 17 septembrie 2017

Zimbru - Dinamo Auto (1-0)

Încep cu momentul culminant: Goooool!



















Deși Dinamo Auto a avut o galerie numeroasă, a fost cam invizibilă & mută :)

În schimb, ai noștri, Oastea Fiară, au fost, ca întotdeauna, la înălțime, cu cântec.

Dovada: Puteți vedea rezumatul meciului aici

duminică, 10 septembrie 2017

Moldova - Wales

















Meciul s-a încheiat, din păcate, cu 0 - 2, deși la minutul 80 noi începeam să sperăm la o egalitate. În schimb, în galeria Moldovei, la Oastea Fiară, a fost o atmosferă de vis. Iată și dovada: